Cum le-am vorbit copiilor despre divorț

Oare despre ce vorbim când vorbim despre divorț? De unde din noi, cei care alegem să ieșim, se aud porți scârtâind sau uși trântindu-se ori ferestre deschise către viață? Și dacă se aud, despre ce vorbesc toate acestea?

R. Carver a scris ,,Despre ce vorbim când vorbim despre iubire’’. Dar oare despre ce vorbim când nu mai vorbim despre iubirea dintr-o relație în care au apărut, de cele mai multe ori din iubire, doi copii?

Cred că vorbim despre adevăr. Despre adevărul din noi, despre măsura cuvintelor, despre neputință, despre faptul că nu putem controla totul. Vorbim despre lupte de putere, despre nevoia asta disperată de control, vorbim despre conflicte mocnite, tensiune și dezbinare.

Dar cum prezentăm asta copiilor? Ce explicație le dăm la de ce-ul acesta al lor care, de cele mai multe ori, răsare dintr-un soi de tristețe și neputință a lor. Pentru că ei vor mereu să-și reconstruiască vechiul cuib în care mama și tata încă mai aduceau paie să lipească în același construct.

Când m-am despărțit de tatăl lor, copilul mic era prea mic să pot purta o discuție cu el despre asta. Cel mare, însă, a avut multe de ce-uri.

M-am tot gândit că felul în care îi răspund acum diferă foarte mult de felul în care i-am răspuns la început. Pentru că întrebarea încă persistă dar pare a cere să împlinească o altă nevoie. Eu am ales să spun adevărul. Adevărul meu. Ce constat este că adevărul nu poate fi spus, doar trecut prin filtrul emoțiilor personale.

Așa că, la început, i-am spus un adevăr tăvălit prin: neputința mea, eșecul meu, tristețea mea vis-a-vis de tristețea lui. I-am spus că mama și tata nu s-au mai înțeles. Copiii văd când asta se întâmplă între părinții lor dar, întâmplându-se poate, cu regularitate, cred că ajung să perceapă asta ca pe un modus vivendi, ca pe o stare naturală. Și de ce-ul continuă. Am vorbit mult cu copilul meu, cu grijă să nu-l încarc cu amănunte care ar cântări greu în sufletul lui. Dar nu mi-am putut controla tumultul emoțional și copiii simt asta. Simt când nu ești împăcat cu ceva, când ai resentimente, când spui un adevăr strâmb fără să vrei. Adevărul meu era strâmb pentru că eu eram foarte furioasă pe situație, eu simțeam nedreptate, la mine părea că-s parte dintr-o figurație bezmetică și că aș vrea să rescriu un pic scenariul.

Pe noi ne-a ajutat enorm opinia specializată a unui terapeut care a lucrat cu mine și emoțiile mele și așa am învățat să-i răspund copilului meu centrându-mă pe emoțiile lui mai mult decât pe ale mele. Încurajându-l să-și valideze tot ceea ce simte și asigurându-l că nu este vina lui că mama și tata nu mai sunt o familie.

Copiii pun întrebări, sunt judecători aspri, învinovățesc, sunt critici activi, mai ales când în sufletul lor se dă o luptă pe care nu o pot conține. Dar putem noi, adulții să le-o conținem. Și ce recomand este să nu evităm să le recunoaștem lupta, să nu fugim de răspunsuri, să fim atenți ce trezește în noi fiecare întrebare a copilului legată de divorț și să răspundem cu înțelepciune, cântărit și echilibrat, cu adevăruri care să nu-l cocoseze pe copil și nici să nu pună într-o lumina nepotrivită imaginea celuilalt părinte. Tentația este mare și scăpăm pe alocuri afirmații nefiltrare despre celălalt părinte pentru că și în capul nostru adult furia ia locul rațiunii și punem la zid vinovații închipuiți.

Eu cred foarte mult în capacitatea copiilor de a diseca informația, mai ales când aceasta se așează pe un tumult sufletesc. Ar fi ideal să îl încurajăm pe copil să exprime gânduri și emoții și pentru asta e necesar un echilibru între emoțiile părintelui și situația concretă.

Cunosc părinți care au ales să nu le spună copiilor că s-au despărțit și au inventat o poveste: fie că tata e la lucru, fie că e mult plecat. Desigur, e o alegere. Dar este doar o prelungire a momentului acceptării și asumării, lucru care, cred eu, derutează copilul dar îl și responsabilizează să înțeleagă singur imaginea unei povești cu multe necunoscute. Iar în câmpul vieții lui devine necunoscută situația ambilor părinți, copilul trăind cu unul în suflet, un absent motivat din oficiu și unul prezent dar prea speriat, pesemne, să spună un adevăr, desigur, incomod.

Am greșit mult și eu la început pentru că voiam să păstrez pe alocuri aparențe în lumea copilului și nu știam cum să îmbrac adevărul. Dacă tata nu răspundea la telefon sau nu puteau merge la el, mai ales în prima faza de după divorț, inventam eu motive pentru el. Până când am înțeles că asta nu alimentează decât deruta copilului și a fost mai simplu să spun că tată îl iubește foarte mult cu siguranță însă acum nu știu de ce nu răspunde și nu știu când revine el cu un telefon. Și a fost mai ok astfel.

Pentru că e în regulă să nu știm decât să ne prefacem că știm. Onestitate. Față de noi, față de situație, față de ei și față de viață. De aici începem să vorbim.

Imagini din arhiva personală a Violetei