Educație prin intermediul artei, cu Măriuca Stanciu
Măriuca – numele său te duce cu gândul la povești ale copilăriei, la ghidușii și alinturi. Ceea ce face Măriuca în fiecare zi nu este însă vreo poznă, ci o treabă extrem de complexă; să predai pictură celor mici înseamnă să-i educi, să le cizelezi gusturile și simțul critic, dar și să-i susții și să le dai încredere în ei.
Măriuca este artistă. De cinci ani de zile o găsiți la Galeria Romniceanu, unde predă cursuri de pictură pentru copii, unde dorește să inspire și să formeze tinerii cursanți.
Aflăm de la aceasta ce înseamnă să inspiri micuți pictori, să creezi personalități artistice și să sensibilizezi prin intermediul artei.
Revista Margot: Povestește-ne despre Galeria Romniceanu. Cum a luat ființă acest spațiu și din ce motive?
Măriuca Stanciu: Galeria Romniceanu a luat ființă în anul 2013.
Tocmai am aniversat 5 ani de la prima expoziție organizată de noi. De atunci numai puțin de 41 de copii au avut expoziții personale. Iar în cazul expozițiilor colective, numărul participantilor este de-a dreptul impresionant.
Putem spune, cu mândrie, că în mansarda noastră din Cotroceni există o adevărtă școală de pictură!
Ideea unei galerii dedicate exclusiv copiilor a venit mai ales din dorința de a pune în valoare creațiile micilor artiști, de a le face accesibile publicului larg. Și asta, pentru ca ele să nu rămână cunoscute doar în spațiul intim al unui atelier de pictură.
Apoi un alt motiv important este acela de a da aripi unor copii talentați. Este modul meu de a le spune că sunt unici, deosebiți, speciali, pentru ca, într-adevăr, vernisarea propriei expoziții înseamnă enorm pentru copil, mai ales la capitolul încredere și stimă de sine.
Revista Margot: Credeți că cei mici au nevoie de încurajare și că astfel de cursuri le pot da aripi?
Măriuca Stanciu: Da, mai mult ca oricând. Văd asta zi de zi la copiii mei.
Cei mici au nevoie permanent de încurajare, de susținere necondiționată. În general copiii pictează pentru plăcerea personală, pictura este o activitate care-i relaxează. Dar, în același timp, ei caută permanent ca ceea ce realizează să fie apreciat de profesor sau părinte.
Vă mărturisesc că mi se întâmplă adesea ca atunci când încerc să le dau o temă nouă, care să-i provoace, să-i facă să iasă din zona de confort să mă confrunt cu refuzul lor categoric.
Nu trebuie generalizat, bineînțeles. Asta se datorează în principal fricii de a nu greși, de a nu se face de râs, fricii de a nu-i dezamăgi pe adulții care asteaptă lucrări frumoase. Și aici intervin, explicându-le că, de cele mai multe ori, învățăm dintr-o „lucrare stricată” mai mult decât dintr-una frumoasă, care ne place. Le explic că, uneori, experiența în sine e mai valoroasă decât opera finită. Ușor în teorie, mai greu în practică. Asta pentru că societatea în care trăim este prea competitivă. Și asta se vede inclusiv la copii.
Pictură de Carina Avram, una dintre micuțele cursante ale Măriucăi
Revista Margot: Credeți că se pune prea mare presiune pe ei? Și aici mă refer la școală, familie?
Măriuca Stanciu: Sunt sigură de asta. Tocmai de aceea, genul acesta de activități ar trebui să-i ajute pe copii să se relaxeze, să se descopere, să se elibereze de presiuni de orice fel.
Aici se pot manifesta liber și pot incerca orice. La pictură nu există note și orice lucrare este unică și frumoasă. Chiar dacă tema e aceeași, copiii nu simt nevoia să le compare rezultatele între ele.
Școala pune presiune pe copii. Este acea obsesie a notelor, pentru că la noi încă se strigă în gura mare catalogul. Încă mai contează acea medie de absolvire din gimnaziu, care din punctul meu de vedere nu este reală. Încă se studiaza 12-13 materii în anii terminali ai liceului.
Cel mai tare mă doare atunci când există copii care ajung să-și piardă încrederea în sine, se blazează și chiar se pierd pe parcurs. Mai ales dacă familia nu știe să suplinească neajunsurile școlii.
Mi s-a întâmplat să lucrez cu copii care aveau medii de 9,20 – 9,40 la școală și să aibă o slabă considerație de sine, poate pentru că aveau un frate de 10 pe line sau un părinte dezamăgit. În momentul în care le spuneam cât de minunați sunt, ei mă priveau cu suspiciune.
Abia când se convingeau că părerea mea e sinceră, înfloreau pur și simplu.
Revista Margot: Ce înseamnă pentru tine să lucrezi cu cei mici? Ce satisfacții ai avut de-a lungul anilor în urma
atelierelor de pictură cu și pentru copii?
Măriuca Stanciu: Mă simt un om împlinit datorită acestor copii minunați de la care zi de zi am ceva nou de învățat. Între noi este un schimb permanent de idei și niciodată nu încerc să le impun ceva cu forța, nici măcar temele de atelier. Ei vin cu mare placere aici, s-au legat prietenii puternice, iar pentru ei sunt un fel de soră mai mare, confidentă chiar. Încrederea pe care mi-o acordă acești copii mă onorează, dar în același timp mă și obligă foarte mult.
Sala în care se derulează cursurile Măriucăi
Revista Margot: Ce influență poate avea educația artistică asupra unui copil?
Măriuca Stanciu: Din punctul meu de vedere enormă. În societatea în care trăim, unde totul este standardizat, e minunat când cineva poate observa detalii invizibile pentru cei din jur sau când cineva gândește diferit, ieșind din tipare. Copiii au o calitate fantastică în a observa detalii care nouă ne scapă.
Îmi amintesc când fiul meu era mic și am mers să vizităm Domul din Pisa. El nu a fost impresionat de campanila înclinată, ci de faptul că scările de marmură ce urcau în turn erau tocite în partea centrală, mărturie a trecerii a mii și mi de oameni. Educația artistică are același efect din punctul meu de vedere.
Copiii învață în primul rând să vadă, să observe realitatea exterioară și interioară, de ce nu. Plus că toată viața rămâi cu o deschidere spre artă, spre frumos. Organizez periodic cu copiii mei, ieșiri la muzee, vedem expoziții, participăm la Noaptea Galeriilor nu doar ca expozanți, ci și ca vizitatori.
De asemenea, organizez gratuit la galerie un curs de istoria artelor adaptat vârstelor copiilor, dar cea mai mare dezamăgire a mea este că foarte puțini reușesc să-l frecventeze, din lipsă de timp ori din multe alte motive.
Revista Margot: Care este cea mai memorabilă expoziție pe care ai organizat-o în galerie?
Măriuca Stanciu: Cred că expoziția colectivă “La vita e bella” de anul trecut, inclusă în programul Nopții Albe a Galeriilor. Atunci am avut ideea și am repetat-o și anul acesta. Am pus la dispoziția copiilor niște pânze de mari dimensiuni și i-am invitat să lucreze în echipe la ele.
La aflarea temei, copiii de gimnaziu s-au revoltat: „Mari, viața e nasoală, de unde la vita e bella?“
Tocmai se dezbătea în spațiul public problema temelor de acasă, încă nerezolvată și azi. În fața reacției lor le-am spus că au voie să facă tot ceea ce simt pe acele pânze. Ceea ce a rezultat a fost ceva la care nu m-aș fi asteptat. Cele două săptămâni în care s-au realizat acele pânze au fost extraordinare. Copiii au fost incredibil de prinși de întregul proces, creându-se o dezbatere la nivel de idei și o colaborare exemplară între ei.
Copiii mi-au dovedit atunci că au un umor extraordinar, uneori acid. I-au portretizat în lucrările lor pe fostul ministru al educației de atunci, pe doamna primar Firea luată de uraganul ce a închis școlile pentru o zi, profesori ai elevilor, Trump, Dragnea sau Putin. Lucrările au fost haioase, cu mult umor, din categoria copiii spun lucruri trăznite, dar adevărate.
Revista Margot: Adeseori donați banii unor acțiuni filantropice, cum reușești să-i atragi pe cei mici să întreprindă astfel de fapte mărinimoase? Cum le poți vorbi celor mici despre diferența de clasă, viața unor copii cu dizabilități sau a celor ce sunt grav bolnavi?
Măriuca Stanciu: Am organizat până în prezent trei expoziții în scop caritabil și cu bucurie vă pot spune că s-au strâns sume impresionante din vânzarea tablourilor. De asemenea, au fost și doi copii care au decis să doneze o parte sau toată suma obținută din vânzarea tablourilor din cadrul expozițiile lor personale unei fetițe bolnave de leucemie.
Copiii nu numai că și-au donat lucrările pentru cauze nobile, dar au și cumpărat de la colegi, fiind extrem de sensibili la suferința altora.
Într-o societate unde intoleranța față de tot ce e diferit e maximă, și asta se întâmplă, o spun cu mare tristețe și în școli, copiii mei dau dovadă de empatie și ori de câte ori le cer sprijinul în susținerea unei cauze participă în unanimitate.
