Copilul

Formarea ataşamentului la copilul mic şi efectele sale

Ce este atașamentu și cum se formează - revistamargot.ro

Într-o definiţie foarte simplă, ataşamentul reprezintă relaţia sau legătura afectivă care se dezvoltă între doi sau mai mulţi indivizi. În cazul de faţă, vorbim de legăturile emoţionale pe care copilul le stabileşte cu persoanele apropiate lui.

Cel mai puternic ataşament se dezvoltă între copii şi părinţi, deoarece aceştia sunt programaţi biologic să se ataşeze unii de alţii. Totuşi, cei mici se pot lega afectiv şi de alte persoane care îi îngrijesc şi le oferă dragostea sau atenţia lor (bunici, bone, educatoare etc).

Când începe formarea sa

Nevoia de ataşament este una înnăscută, iar formarea matricei acestuia începe încă din primii ani de viaţă.
Astfel, conform pediatrului şi psihanalistului John Bowlby, considerat părintele teoriei ataşamentului, ar exista patru etape principale în dezvoltarea ataşamentului:

– Preataşamentul (de la naştere până la vârsta de 6 săptămâni) se instalează în perioada în care comportamentul copilului este pur reflexiv şi motivat genetic de nevoia de supravieţuire. Nou-născutul încearcă să ţină aproape de el persoanele care îl îngrijesc, atingându-le cu mânuţele, zâmbindu-le sau plângând.

– Atasamentul de acţiune (de la 6 săptămâni până la 6 – 8 luni) apare când copii mici încep să vadă şi să audă mai bine, fiind capabili să facă diferenţa între persoanele care gravitează în jurul lor. Este perioada în care micul pui de om îşi exprimă tot mai pregnant preferinţa faţă de mamă şi, adesea, poate fi liniştit doar de aceasta.

– Atasamentul delimitat (de la 6-8 luni până la 18 luni – 2 ani) se caracterizează prin faptul că micuţul afişează foarte evident ataşamentul faţă de mamă. Tot în această etapă începe să se manifeste şi anxietatea de separare. Pe măsură ce copilul creşte, ataşamentul predominant faţă de mamă mai scade în intensitate, iar aceasta devine „doar” persoana preferată a copilului. Spre vârsta de 2 ani, cel mic cere prezenţa mamei în special atunci când are nevoie să se simtă în siguranţă

– Formarea relaţiilor reciproce (de la 2 ani şi după această vârstă) se conturează tot mai bine, iar copilul realizează că mama şi celelalte persoane care au grijă de el sunt indivizi distincţi, având propriile scopuri. În jurul vârstei de 3 ani, copilul acceptă din ce în ce mai uşor absenţa temporară a acestor persoane, mai ales că şi anxietatea de separare se estompează. Conform lui Bowlby, relaţia mamă-copil trece la un alt nivel devenind „partenerială”.

Ce factori îl pot influenţa

Specialiştii apreciază că modul în care se pun bazele atasamentului influenţează toate relatiile ulterioare pe care le va lega copilul. Mai mult, un ataşament dezvoltat în condiţii optime este o premisă a unei bune sănătăţi psihice.

Printre factorii care acţionează pozitiv asupra ataşamentului se numără:

• Un mediu securizant în care copilul ştie că mama (sau tatăl, bunica etc) este disponibilă şi îl va ajuta când se va confrunta cu o situaţie neplăcută sau se va teme de ceva. Dacă micuţul simte că părinţii sunt atenţi şi receptivi la semnalele lui, oferindu-i protecţie, îngrijire şi afecţiune, el va fi încrezător şi curajos, gata să descopere lumea înconjurătoare.

• O bună interacţiune afectivă cu mama şi ceilalţi adulţi din jurul copilului – cel mic nu are nevoie doar de hrană, igienă, somn etc, ci şi de gesturi precum contact vizual, mângâieri, îmbrăţişări, alint; de asemenea, implicarea în jocurile copilului este foarte importantă şi contribuie la dezvoltarea ataşamentului.

• Calitatea relaţiei cu mama – Legătura care se stabileşte între mamă şi copil este, în cele mai multe cazuri, una foarte specială. Copiii au nevoie să se simtă pe deplin iubiţi de fiinţa care le-a dat viaţă şi să se situeze în centrul universului ei; privarea de dragostea şi atenţia maternă poate avea efecte devastatoare, deoarece îl va urmări pe copil toată viaţa.

• Proximitatea unor tipare de ataşament sănătoase – dacă părinţii copilului deţin ei înşişi un sistem de ataşament sigur, dobândit de la proprii părinţi, există foarte multe şanse ca ei să transmită acelaşi tip de ataşament copilului lor.

• Un mediu propice dezvoltării şi evoluţiei, în care copilul beneficiază, ori de câte ori are nevoie, de informaţii, explicaţii, descifrări ale unor semnificaţii din lumea înconjurătoare.

La polul opus se află factori negativi precum:

-Un mediu nesecurizant, mai ales în primii ani de viaţă, care îl face pe cel mic să fie nesigur vizavi de răspunsurile şi reacțiile adulților la comportamentele sau problemele sale. Un astfel de mediu favorizează, potrivit specialiştilor, două subtipuri de ataşament, ambele cu consecinţe ce nu trebuie neglijate: atașamentul nesecurizant-anxios (copii sunt anxioşi şi se tem de relațiiile noi, cât şi de separarea de părinte); atașamentul nesecurizant-evitant (copiii sunt evitanţi, nu interacţionează cu mama lor, sunt indiferenţi faţă de aceasta, fiind mai deschişi uneori faţă de străini decât faţă de părinţi).

-Lipsa dovezilor de dragoste, în special, din partea mamei, dar şi din partea celuilalt părinte sau a altor persoane considerate importante de către copil. O situaţie nedorită care duce la formarea unui ataşament nesigur-ambivalent, din cauza căruia copiii au un comportament contradictoriu, conflictual. Aceşti copii pot trece într-o secundă de la o starea de bucurie sau calm la cea de plâns sau furie, de la o atitudine jovială la una agresivă etc. Pentru a se feri pe viitor de durerea de a nu fi iubiţi, micuţii care nu se bucură de dragostea părintească evită pe cât posibil să se mai ataşeze de orice altă persoană.

Alte elemente considerate nefavorabile sunt:

-Absenţa atingerilor şi/sau a contactului vizual iniţiate de părinţi;

-Inconstanţa sau incoerenţa atenţiei şi a gesturilor de afecţiune primite ;

-Absenţa fizică prelungită a persoanei care îi îngrijeşte;

-Atitudinea aspră, gesturile sau manipularea brutală din partea părinţilor/adulţilor;

Ce rol are ataşamentul

S-a constatat că modul în care se formează ataşamentul în copilăria mică are consecinţe asupra foarte multor aspecte ce privesc dezvoltarea psiho-emoţională şi intelectuală a copilului.

Un ataşament construit sub influenţa unor factori pozitivi ajută copilul să:

-Aibă în încredere în sine şi în propriile capacităţi;

-Relaţioneze şi să coopereze bine cu semenii săi;

-Facă faţă situaţiilor de stres şi potenţialelor frustrări;

-Fie curajos şi să îşi învingă temerile;

-Îşi atingă potenţialul intelectual maxim;

-Lege relaţii stabile şi de durată;

-Evite extremele în privinţa dependenţei şi a independenţei;

-Îşi tempereze excesele de gelozie.

Semne că există probleme

În cazul în care, în perioada formării bazei ataşamentului, au acţionat suficient de mulţi factori negativi astfel încât să existe consecinţe, copilul riscă să manifeste comportamente şi atitudini ca:

• Acceptă cu greu să primească sau să ofere afecţiune;

• Dovezile sale de afecţiune sunt cel mai adesea aleatorii şi direcţionate la întâmplare;

• Nu vrea să fie ajutat, sprijinit sau consolat atunci când se confruntă cu sarcini sau probleme care îl depăşesc;

• Ocoleşte privirea interlocutorilor săi;

• Este indiferent faţă de persoana care are grijă de el, dar dependent de aceasta;

• Îşi reprimă dorinţa de a învăţa, de a explora, de a experimenta;

• Este foarte puţin cooperant.

Având în vedere că ataşamentul poate fi influenţat atât de lesne în mod pozitiv sau negativ şi joacă un rol aşa de important în dezvoltarea viitorului adult, părinţii trebuie să-i asigure copilului lor toate condiţiile favorabile pentru a-şi forma un tipar de ataşament sănătos.

În acest scop, aceştia nu trebuie să facă altceva decât să îşi îndeplinească misiunea de părinte: să fie atenţi la nevoile copilului, să se afle mereu lângă acesta când are nevoie de ajutor sau încurajări, să-l consoleze, să încerce să îl înţeleagă, chiar şi în cazul unui comportament nepotrivit, şi, nu în ultimul rând, să îi arate că îl iubesc necondiţionat.

Distribuie:
Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.