Întrebări pentru Doamna Învățătoare

Alegi. Ești Doamna Învățătoare. Nu te afli surprinzător în aria această de activitate. Faci o alegere conștientă și mă întreb oare câți dintre cei care aleg această activitate o fac din motivele corecte. Câți stau și își pun întrebări: de ce sunt aici? Ce am de dat? Ce schimb? Ce clădesc? Cine sunt eu în povestea aceasta?

Mi-a reamintit cineva săptămâna trecută ceva ce auzisem când eram de-o șchioapă: că sunt meserii în care dacă nu ai vocație e degeaba. Una dintre meserii era cea de învățător/ educator. Și mă uit în jurul meu (pentru că am ales să lucrez cu copiii) și văd un film trist, pe alocuri dramatic, cu tendințe horror chiar. Oamenii care aleg meseria aceasta nu mai au bucuria de a fi pe scena asta. Nu-și iau rolul în serios și nu-și dau seama de importanța lui.

Desigur, este una dintre cele mai complexe meserii din lume, asta dacă ești atent la bagajul cu care vii către viitorii oameni mari.

În mintea mea naiv-expresivă se conturează o imagine idilică a unui educator sau învățător: un om cu zvâc și sclipire în ochi, glas și pas. Un om pe care, când îl întrebi cu ce se ocupă, îți răspunde îmbrăcat într-o aura de bucurie că e parte dintr-un proces de creștere și dezvoltare. Dar sunt activ naivă. Pentru că e din ce în ce mai puțin astfel.

Am 33 de ani și lucrez cu copiii. Am și eu doi ai mei dintre care unul termină primul lui an de școală. Termină clasa pregătitoare.

Pregătitoare înseamnă, în viziunea mea, ceva ce te pregătește. Pentru ceva ce va veni. Dacă ar fi să îi scriu o scrisoare cu întrebări și gânduri doamnei învățătoare care l-a pregătit pentru ceea ce va veni ar fi una cu multă tristețe și dezamăgire dar și cu recunoștință.

Dragă doamna învățătoare,

Știu că ai ales una dintre cele mai dificile meserii. Știu că ești parte dintr-un sistem. Înțeleg că e necesar să îți faci loc. E clasa pregătitoare și pentru tine. 21 de ani și primul tău an de învățământ. Mi-a fost teamă și am ezitat în fața ideii de lipsă de experiență, dar am avut și nădejde. Că un om tânăr vine cu suflul schimbării, cu energie și zvâc, cu bucurie proaspătă și abordare progresistă (încă mai cred cu tărie că așa poate fi).

Și am avut încredere în proces și în faptul că totuși te-ai pregătit pentru meseria aceasta și e primul tău an, prima ta generație.

Pentru că așa ar fi bine să pornești în meseria aceasta: cu energie bună, cu chef să lupți cu mori de vânt până când le faci să sufle sens și schimbare. Și-ți mulțumesc că zi de zi ai fost parte dintre dirijorii vieții copilului meu și i-ai arătat cum se-ntâmplă viața.

Știu și înțeleg cât e de greu să câștigi atenția copiilor, să-i aduci către tine, să aibă încredere și să te vădă că pe un reper. Ca părinte, deși am avut îndoieli, te-am  investit cu încredere că poate schimbi lucruri din interior. Dar mă doare. Mă doare să constat că un om fraged și fresh în educație vine cu un bagaj greu, pe care-l pune-n brațe copiilor. Copilul meu a fost martor la dat peste mâini altor copii din clasa lui. A auzit cum i s-a spus ,,sunt foarte dezamăgită de tine’’, la ora de sport. Laolaltă cu restul colegilor din clasa lui, a fost făcut nesimțit. Și mă doare și mă simt neputincioasă, dar cred că e necesar să se știe despre aceste lucruri.

Am tot auzit:,, taci și tu din gură, dacă al tău copil e bine și nu are probleme, nu te pui tu să zici ce se întâmplă’’.

Da, și nu zice nimeni… Dar sunt oameni în educație care chiar luptă să se întâmple altfel lucrurile și e nevoie de un ,,împreună’’ foarte bine sudat pentru că asta să se întâmple. Îi cunosc, sunt activi, tineri și ei, se bat cu arthetipuri în educație, cu mentalități defectuoase, nu le e ușor. Iau premii care le aduc bucurie și atât. Pentru că tot din banii proprii cumpără materiale pentru activități altfel la clasa.

Dar ei există! Și pentru ei vreau eu să spun că mă doare și mi-e frică de ceea ce văd. De imaginea în care un tânăr de 21 de ani decide să învețe și să pregătească pentru viață 20 de copii. Și pornește astfel: cu dat peste mâini, cu tăcere, cu teamă de a se impune în față conducerii școlii (poziționându-se corect).

Și nu e numai despre învățători. E mult și despre părinți.

Despre comunicarea învățător-copil-părinte. Pentru că am participat la ședințe în care părinții susțineau bătaia în școli și aplicarea de corecții, le susțineau și încurajau. Am ajuns acasă după o astfel de ședință și am plâns o oră. Pentru că știam că dacă un om tânăr nu are zvâc să schimbe energia cu care se face astăzi educație în școli, dacă omul care stă în față copiilor noștri nu are forță să-i spună părintelui că nu asta e calea, atunci e degeaba. Și mă doare. Mă doare să văd că intră în educație tot mai mulți oameni care nu mai au suflul viu al învățării. Oameni cărora nu li se mai citește în ochi bucuria de a fi printre copii, oameni cu valori cardinale bine definite, care comunica eficient, călduros cu tact și duioșie.

Copilul meu termină clasa pregătitoare. Iar mie mi-e frică de oamenii care aleg să vină în educație. Și doare. Dar am nădejde. Că sunt voci tinere care pot altfel. În educație. Pentru viață.

Vă recomandăm și alte articole scrise de Violeta:

Regulament (umoristic) de afișare a mamelor singure

Storytelling despre divorț – cu Iulian Tănase