Părinte bun? Părinte rău?

„Parentingul este reprezentat ca fiind o abilitate înțeleasă cel mai bine de experți și rareori de părinți. Cei din urmă sunt în mod constant informați despre ceea ce ar trebui și n-ar trebui să facă în cazul fiecărui aspect al vieții copiilor lor. Media vehiculează adeseori despre cât de importantă este implicarea părinților și ce influență are aceasta asupra întregii vieți a copilului, din copilărie și până la maturitate”, admite sociologul Frank Furedi.

Dacă adopți normele actuale de parenting vei fi un părinte bun, dacă nu ești unul „rău”. Dacă un copil nu se descurcă la școală considerăm din start că părinții lui nu se ocupă cum trebuie de acesta. De ce însă nu luăm în considerare parentingul din perspectivă socio-economică?

Multiplele activități extracuriculare, joaca educativă, conversații despre emoții – toate aceste atribute sunt definiția termenului „parenting intensiv”. Parentingul intensiv a devenit stilul de parenting dominant, în media, în presă, dar mai ales, în anumite grupuri socio-economice.

Cercetătorul Patrick Ishizuka, din cadrul facultății Cornell, reflectă în cadrul lucrării sale: Clase sociale, gen și standarde ale parentingului contemporan, în SUA, asupra modului în care apar diferențele între stiluri de parenting în diverse grupuri sociale.

Analizând un sondaj care a implicat 3.600 de părinți, Ishizuka a descoperit că participanții la studiu, indiferent de veniturile lor, aveau tendința de a prețui mai mult activitățile în care ei, părinții, se implicau în viața copiilor lor, conferindu-le timp și atenție. Studiul indică faptul că parentingul intensiv este în prezent un model cultural dominant al creșterii copiilor, însă nu toți părinții îl pot aplica cu minuțiozitate, din cauza greutăților economice pe care le întâmpină.

Modelul intensiv de parenting solicită părinților să supervizeze activitățile copiilor, să discute cu aceștia despre gândurile și sentimentele lor și să corecteze comportamentul al piticilor prin intermediul discuțiilor, nu al regulilor stricte.

Părinții care doresc să petreacă mai mult timp ghidându-și copiii nu reprezintă un fenomen nou, normele parentingului modificându-se în această direcție încă din 1960.

În trecut anumite studii academice populare susțineau faptul că părinții care făceau parte din clasa muncitoare sau clasele de jos nu dădeau prea multă importanță îndrumării timpului liber al copilului. Ishizuka contestă însă această teorie.

„Ceea ce este remarcabil este consistența susținerii pe care o are parentingul intensiv în rândul părinților care fac parte din diferite clase sociale, indiferent că este vorba de mămici sau tătici. Părinții au însă nevoie de timp și bani pentru a se angaja în parenting intensiv. Părinții singuri, familiile cu un singur părinte salariat și cele cu venituri mici pot întâmpina provocări foarte mari atunci vor să îndeplinească idealurilor parentingului intensiv”, declară acesta.

Conform lui Ishizuka, citat de Cornell Sun, cercetările sale relevă de asemenea râspândirea în rândul părinților a unei „anxietăți economice” și a presiunii de a investi masiv în copii, în pofida schimbărilor care au loc în structura familială și a tipului de muncă pe care o exercită părinții.

Parentingul intensiv este o abordare pe care o au mulți părinți deoarece ei cred că astfel cresc realizările educaționale și viitoarele oportunități economice ale copilului lor. Presiunea de a fi părinte în acest mod nu înseamnă însă că idealurile parentingului intensiv pot fi obținute de oricine.

Cum credeți că ar arăta rezultatele unui astfel de studiu în România actuală? Suntem curioși să aflăm părerile voastre.

Dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm, distribuie-l. Gestul tău ne ajută să creștem.