Tatăl Noriei

Tatăl Noriei: Cum am învățat să fiu părinte și să nu mă tem

Tatăl Noriei: Cum am învățat să fiu părinte și să nu mă tem - RevistaMargot.ro

Mă numesc Marcu Silviu și de 4 ani sunt tatăl Noriei. Pot spune cu siguranță că am fost unul dintre puținii tătici pe care-i cunosc care au avut norocul să stea cu bebe acasă încă din prima zi, până la vârstă de 3 ani, când micuța a început să meargă la grădiniță.

Înainte să devenim părinți, prietena mea Miruna era puțin panicată că nu vom face față, că nu vom ști cum să îi facem baie sau să îi schimbăm scutecele s.a.m.d. Eu eram ceva mai relexat. Mă ajuta să mă gândesc la animalele care nu au ajutor și își cresc puii fără nici o panică.

Când am ajuns cu Noria acasă de la maternitate am făcut un scurt popas în parc, să îi arătăm rațele, iar din acel moment am preluat o bună parte din ceea ce înseamnă îngrijirea unui copil. Îi schimbam scutecele, îi făceam baie și o puneam la nani atunci când nu adormea la sân.

Am învățat toate aceste lucruri de la o doamnă asistentă, în maternitate. După prima lecție, totul a venit de la sine, fără nici o frică. Următoarele minim 2.000 de scutece le-am schimbat aproape cu ochii închiși, vorba vine.

Prietena mea a avut nevoie de câteva săptămâni să își revină după operația de cezariană și să învețe să alăpteze cum trebuie. Am încercat să-i fiu alături și să o ajut pe ea și pe fiica mea cu tot ce am putut.

Când Noria a început să stea în funduleț, am început și autodiversificarea. Am avut mare noroc cu pediatra noastră Ilinca Tranulis, care ne-a încurajat să mergem pe autodiversificare.

M-am ocupat și de asta, îi făceam mâncare, uneori și câte 4-5 feluri pe zi. Nu prea mânca ea foarte mult, așa că eu aveam impresia că nu îi place mâncarea și îi făceam altceva. Însă ea doar se juca. Nu prea a mâncat cine știe ce, până la vârstă de 1 an. Era o joacă, învăța cum să apuce mâncarea și cum să mestece. Dar despre asta o să vă povestesc cu altă ocazie.

Ieșeam zilnic afară cu ea. Indiferent de vreme, noi eram în parc. Mi-am făcut și câteva prietene mame, cu care mă întâlneam adeseori în parc. Eram o gașcă de vreo șapte persoane, eu fiind singurul bărbat. Atunci am înțeles cât de frustrant trebuie să fie pentru mamele ai căror parteneri nu se implică atât de mult în creșterea copiilor.

Când Noria avea câteva luni și mergea de-a bușilea prin parc, toate femeile din gașcă erau: „cum să o lași așa pe jos, nu se murdărește?”
Eu nu mă stresam, stilul meu de parenting este unul relaxat așa că am încercat să le liniștesc.

„Vezi că a pus mâna în praf”, ziceau prietenele mele în cor. Le-am întrebat dacă părinți lor le ștergeau la fiecare pas pe care îl făceau ele când erau mici. Cum construim imunitatea copilulului, dacă noi nu îl lasăm să pună mâna pe nimic și suntem cu șervețele umede după el, la fiecare pas? În curând, ele au început să se relaxaze și să nu îi mai șteargă pe mâini la fiecare pas. M-am bucurat că am reușit să le confer puțină destindere în această privință.

Stăteam mult afară în parc, pentru că Noriei îi plăcea să doarmă în aer liber. Dacă nu adormea în căruț, aveam marsupiul cu mine și adormea la piept. Nu puteam să stau pe loc, 2 ore trebuia să mă mișc. Dacă mă opream, se trezea. Când a mai crescut, nu mai voia să doarmă în căruț, doar în marsupiu. Adormea mult mai greu, dacă eram in casă făceam cel puțin 500 de pași. Îi cântam mereu, inventam tot felul de cântece.

A fost o perioada foarte grea pentru noi: prietena mea muncea mult, iar eu petreceam cam tot timpul cu copilul, așa că a trebuit să învăț să mă descurc. Zilnic duceam fetița la alăptat, la birou la prietena mea. Bunicii îi aveam în alte orașe – ne ajutau și ei cum puteau. În principiu ne-am descurcat singuri, cu o rețea minimă de suport. Greul a trecut însă și o să vă povestesc și vouă prin intermediul acestei rubrici ce înseamnă pentru mine să fiu tatăl Noriei și de ce este important să mă implic 100% în creșterea sa.

Distribuie:
Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.