Jurnal de mamă si(n)gură: Petrecerea
Patru dimineața. ,,Vreau lapte!’’ Răspund în gând, cu ochii închiși:,,Vreau somn!’’
Execut cerința, cu ochii închiși, bâjbâind pe lângă pat. Am în fața mea un câmp de lavandă, un pat uriaș și-un timp pe care să-l dorm tot tot. Nu las nimic. Până să-mi trăiesc eu fanteziile iată că răsare soarele de duminică, primăvăratec și voios, bună dimineața 33, bine ai venit, lasă-mă să mai dorm un pic că-mi sunt oasele obosite.
,,Nu mai vreau să dorm’’. Asta era?!? Păi stai să-ți explic eu cum stă treaba. Fii atentă: e ziua mea, știi, mai ții minte cum e de ziua ta? Primești cadouri, e petrecere, oamenii îți cântă la mulți ani, știi, haaaai, că știi. Ei, uite ce cadou frumos ar fi ca tu să mai dormi, că e duminică, și începem cu o petrecere cu ochii închiși, o petrecere care să țină până la zece, în care tu dormi, eu dorm, fratele tău doarme și să vezi ce fericiți o să fim când ne trezim toți trei, după super-mega-petrecerea asta cu ochii închiși!
,,Când începe petrecerea?’’ Mama, să-ți explic, în niciun caz la ora asta! Se uită la mine cu ochii ăia ieșind mirați de sub bretonul ciufulit cu expresia lui ,,s-o crezi tu p-asta’’. Șase dimineața.
Fix așa: petrecerea nu începe când vrei tu!
Bună dimineața, 33! Viață bună, somn puțin, noroc cu cercetătorii britanici care nu se-ngrijoarează. Am împlinit 33 de ani și petrecerea mea a început la 6 dimineața. Pentru că merit! La oră 7 a ieșit de sub așternuturi și fratele tudorabil pentru că era musai să-mi croiască o rochie 3D și să scrie pe o foaie ,,33 de ani minunati’’.
Pișcotica mică a căutat o plasă de cadou și a îndesat în ea mai multe jucării pe care mi le-a adus fericită că are un cadou pentru mine. Dimineața asta crudă cu picioare goale, făuritori de cadouri, lamulțiani-uri pe voci de 3 și 7 ani e ideală să-ncepi viața la 33. Daaa, ce vârstă frumoasă, cum zice lumea! Ce bine cred că se doarme la 33 de ani…
Pregătesc mic dejun copios. Se face apologetica oului ochi. Care e mai moale, mai arătos, mai îmbietor. Cine-l ia pe cel mai cel, pâinea asta cu semnințe de ce are semințe, de ce are atâtea semințe, vreau avocado, ba nu vreau avocado, brânză doar puțină, vreau măsline –nu-s măsline, roșii mici mai mici nu avem, e bună zmeura, dar căpșuni n-ai luat. Și iac-așa, mâncăm și ne hlizim iar eu plănuiesc un viitor mic dejun deloc diversificat: ori ouă, ori brânză, ori măsline, ori roșii mici-mici. Dar suntem noi trei și a început petrecerea. Ne primenim, părăsim casa și mergem în baia de soare să ne-ntâlnim cu oamenii noștri. Sub soare se joacă, aleargă, zburdă, sunt ba veseli, ba nemulțumiți, ba vor dulce, ba sărat. Și mă gândesc așa, că la 33 de ani ai mei și eu sunt, foarte des, la fel. Simfonie dulce-amară. În fel de fel de căutări, cu nemulțumiri, cu bucuria chestiilor mici, cu dorința de a face bucurii și de a fi împreună.
Și mă gândesc că m-a prins vârsta asta într-o zonă, până nu demult interzisă: aceea în care îmi dau voie să văd tot ce e în și cu mine. Cuget la contrastele din viața mea. Îmi amintesc de felicitarea de deunăzi în care niște oameni de-ai mei mi-au scris că-mi mulțumesc că am apărut în viața lor, mă gândesc la capitalul de încredere pe care l-am primit și nu știu unde să-l depozitez încă, pentru că nu cunosc platforma pe care să-l așez. Apoi mă gândesc la cum, acum ceva vreme, când mi-am negociat un venit și am cerut niște drepturi și recunoașteri, mi s-a spus că șantajez. Cum s-a așezat treaba asta în mine. Îmi revin în minte cuvinte cicatrizate: ,,ce știi tu să faci, mah, cum te descurci tu fără mine?’’. Acum s-au făcut toate sens unic. Posibil. Le pricep pe toate cu toate de-ce-urile lor.
E primăvara lui 33 și sunt pe drum să aflu că e firesc acest melanj sentimental. Că lucruri, cuvinte și fapte se pun la locul lor în această construcție permanentă care ne este propria viață. E primăvara lui 33 și am un plan mare: să pricep că petrecerea nu începe când vrei tu! Că uneori te ia prin surprindere și poți tu s-o îmbii cu toate dejunurile copioase de pe planeta lui Ratatouille, ea începe și pe burta și pe inima goală. Am 33 de ani și am primit un cadou pe care îmi dau voie să-l deschid în timp: nădejde. A venit în pachet cu încrederea despre care vorbeam, pesemne sub formă unor ochelari pe care să-i port și să pot vedea că se poate și altfel.
Am 33 de ani, visez câmpuri cu lavandă, un somn pe care să-l dorm până la capăt dar sunt pregătită să-nțeleg că, dacă petrecerea începe, nu-i loc să te-mpotrivești. Deșteptarea! E primăvară!
