Mor! Veniți să îmi faceți epidurală!

Mi-aș fi dorit ca cineva să îmi povestească cu lux de amănunte ce înseamnă cu adevărat să naști. Chiar dacă pusă în aceeași situație aș alege să nasc la fel. Ramân în continuare absolut fascinată de felul în care corpul nostru ne protejează, ne atenuează durerile cu ajutorul hormonilor, ne menține în viață și ne alină atunci când am putea muri de durere.

În speranța că povestea mea ar putea fi de folos unei viitoare mame, vă povestesc experiența nașterii fiicei mele, asa cum mi-o amintesc la 16 luni după ce a avut loc.

06.10.2017, ora 08:00

Sunt în săptămâna a 41-a de sarcină și o zi. Micuța mea se lasă așteptată.

Sunt la maternitatea Polizu, aștept să intru la control. În cele din urmă vine și rândul meu. Intru. Mă dezbrac. Mă așez pe masa ginecologică.

– Colul este încă închis, o să te doară un pic, dar ai zis că vrei să naști natural, nu? – spune doctora.
– Da, da, e ok, îi răspund.

Ahhh, simt cum îmi smulge uterul și vrea să îl scoată prin vagin. Vreau să țip, dar mă abțin, vreau să nasc natural. Mă îmbrac. Îmi tremură picioarele și îmi e greață de la durere. Ies. Încă îmi tremură picioarele. Sunt singură. Oare am să pot conduce până acasă?!

09:00

Trebuie să merg mult, să fac mișcare, altfel în maxim două zile nu scap de cezariană.
Parchez. Urc în casă să îmi iau ceva comod de încălțat și o întind repede în parcul Carol.

Dau prima tură de parc. Urc și scările care duc spre mausoleu. Contracții? Nu. Nimic.
Urmează o a doua tură de parc. Urc din nou scările. O dată. Încă o dată. Contracții? Nimic.

10:00

Mă întâlnesc cu B. – partenerul meu

– Hai să mergem să mâncăm la Share Cafe pe Moșilor, îi zic.
– Pe jos?
– Da! Trebuie să fac mișcare, altfel nu scap de cezariană!
– Esti sigură că nu vrei să ne învârtim mai aproape de casă?
– Da! Hai! … Stai un pic! Contracție! Hmmm – nu doare deloc. Hai să vedem dacă mai vine una… Încă una. Nu doare deloc. Doar se „întărește” burtica. Încă una… la 3 minute după. Hai spre casă!

10:30

Ajungem acasă. B. se duce să cumpere No-Spa, la recomandare doctorei.

Curge ceva … mă duc la baie. E un lichid ușor rozaliu… mi s-au rupt membranele. Nu mă doare nimic. Contracții, contracții, dar nu mă doare nimic…

10:45

Încep să simt o oarecare jenă, asemănătoare cu cea de la menstruație.

Comandăm un taxi și ne îndreptăm spre maternitate.. Auu! Începe să doară, nu e rău, dar știu că e doar începutul. Nu îmi este frică deloc. Sunt chiar euforică. Facem glume în taxi, șoferul nu pare prea încântat de o eventuală naștere pe bancheta din spate…

11:00-11:15

Ajungem la spital. Sunt îmbrăcată de asistente într-o cămașă cu floricele. Începe să doară tot mai tare, dar este suportabil. Mă mișc singură, mă îmbrac singură, mă duc singură la baie pentru clismă.

Clisma nu e așa rea, nu doare deloc. Îmi iau apoi dosarul în brațe și ies din cabinet. Să nu uit buletinul. Mă așteaptă B.

La lift..
– Auuuu, stați un pic că nu pot intra, am o contracție!

E prima adevarată – doare și nu pot păși. Sunt plină de curaj .. oare ce o fi cu mine? Nu mă știam așa curajoasă.

.. timpul nu mai are sens, nu mă mai uit la ceas.

Sala de nașteri.

Mă întind pe un pat, mi se pune un monitor pe burtă. Începe să doară mai serios. B. se foiește pe lângă mine.

– Ahhh, nu te mai mișca!! Nuuu te mai mișca!

El încearcă să facă glume. Vreau să îl arunc pe fereastră. Îmi strică concentrarea. Doare rău!!Am nevoie să mă pot aduna între contracții ca să pot suporta.

O asistentă îl dă afară pe B.! Ce bine că am scapat de el!!

Încerc să respir cum am văzut în filme. Wow! Ajută!

Vine doctora. Mă întreabă dacă vreau să-mi facă epidurală

– O să doara mai rău decât acum? – o întreb.
– Probabil că nu, îmi răspunde. Trebuie să îmi spui acum, pentru că eu o să plec o oră la sală și nu îți mai pot face.. (ce glumă bună, atunci am crezut-o)

… Tac. Tac și mă uit după ea cum pleacă.

Doare din ce în ce mai rău. Mă simt ca și cum cineva ar vrea să mă rupă de la mijloc. Doare atât de tare încât adorm între contracții de epuizare. Vreau să dorm.. dar nu pot de contracțiile astea nenorocite.
Aș vrea să urlu, dar nu am putere.

– Mamă, mamă, mor! Să mă ajute și pe mine cineva că mor!

Copilul? Nu mă gândesc deloc la ea .. doare prea tare și nu mă pot gandi. Ahhh… monitorul, parcă nu se mai aude monitorul. Îmi adun puterile și strig: „MONITORUL, BEBE …!”

Vine o asistentă! E ok, era doar o problemă la volum.

15:20

Caut disperată telefonul și îi scriu doctorei:

– Veniți să îmi faceți epidurală că mor!!

Apare după ceva timp. Îmi măsoară dilatația cu mâna. Îmi încleștez cu toată puterea mâna pe mâna ei și i-o împing.

-NU, NU că mor!! – îi spun.
– Nu mori, dar o să naști cât de repede.

Vreau să scap!! Nu mai pot! Nu mai pot! Vreau cezariană, eutanasie .. orice, doar să scap.

Se întâmplă ceva. Coboara ceva în mine… Mi-o iau la vale organele. Sunt mutată pe masa de nașteri. Strâng picioarele. Simt că o să scap copilul…Vreau să imping! Îmi doresc visceral să împing!!

– Te rog să te ții bine de aici și să împingi când îți spun, să împingi tare, îmi spune doctora. O să scapi repede.

Împing! O dată, de două ori!

– Uite-o pe bebe, iubire, uite-o pe bebe. Îl aud pe B. ca dintr-o altă lume. El când o fi apărut aici?!
– Gata, am scăpat? Gata? Acuma nu mai doare?
– Da, o să apăs un pic pe burtă să iasă placenta, dar nu mai doare, îmi spune o asistentă.

Simt cum mă coase doctora. Doare rău și vreau să se termine. Vreau să dorm. Gata! Mă ridic ușor. Am scăpat!

Anurak Pongpatimet/Shutterstock