Interviuri

Daniela Vișoianu: Educație la firul ierbii

Daniela Vișoiau: Educație la firul ierbii - RevistaMargot.ro

Daniela Vișoianu este președintele Coaliției pentru Educație, o federație formată din 18 organizații neguvernamentale din România, active în sectorul educației.

Daniela are trei copii, împreună cu același bărbat cunoscut la 22 de ani, a activat în domenii diferite: resurse umane, corporații, antreprenoriat, proiecte cu fonduri europene. Dar a ales să își asume acest proiect ca pe niciun altul.

Cu toții ne întrebăm care sunt problemele majore ale educației în România? Cum putem produce noi înșine o schimbare? Daniela ne prezintă părerile sale sincere și pertinente despre sistemul de învățământ, părinții și copii români.

Să citim și să recitim împreună gândurile sale. Să facem o paralelă a prezentului cu trecutul, să luăm aminte și să ne gândim cum am putea aplica sugestiile Danielei la nivel personal.

– Să aflăm întâi ce este de fapt Coaliția pentru Educație –

Daniela Vișoianu: Pentru mine CpE este proiectul maturității mele profesionale.

Știți că femeile în România au o provocare în a candida, a-și asuma. Eu am ales, în acest caz, că vreau să-mi asum leadership-ul acestei organizații.

A fost o noutate pentru mine această atitudine. Cred că este ceva ce câștigăm și cu vârsta, în sensul în care la un moment data apare pragul acela minunat în care nu mai avem niciun lucru de dovedit și putem face ceva asumat.

Cum funcționează coaliția? Coaliția este un ONG de ONG-uri, o organizație de organizații. Nu avem membri persoane fizice, ci doar organizații care deja activează în educație. Organizații pioniere, care au adus modele din străinătate, sau care setează modele de bună practică.

Ce am observat noi? Ca ONG nu poți fi și simultan pe teren la firul ierbii și să fii implicat în formularea de politici publice, cumva asta îți cere foarte multă capacitate. Și atunci decizia a fost ca organizațiile member să continue proiectele la firul ierbii, dar să investim resurse în Federație pentru a influența și politicile publice.

În rândul membrilor cu care lucrăm avem părinți, profesori, oameni care știu cum funcționează sistemul și înțeleg că nu pot face asta decât dacă ne aflăm cu toții la aceeași masă. Este o influență din interiorul sistemului, dar este nevoie și de una din exteriorul acestuia. Asta crează o sumă de energii.

Probabil că a observat toată lumea că se vorbește mult mai mult despre educație în ultimul timp. Părinții sunt mult mai activi, iar acest lucru vine și pe un fond în care în diferite contexte publice se lucrează cu cea mai prețioasă generație de copii. Prețioasă din două motive: vorbim de copiii care se nasc în familii cu posibilități, care îi pot susține și vorbim despre copii tot mai puțini, chiar și cei săraci.

Acești copii puțini sunt sursa de creștere al țării. Ei ar trebui să aibă acces la cea mai bună calificare posibilă așa fel încât să creeze valoare adăugată mare. Ori dacă aceștia n-au acces la un sistem bun de educație, oricât ar fi de inteligenți, nu au cum să inoveze, să dezvolte, să fie antreprenori, să crească o țară.

O țară crește prin oameni, lecțiile de început din economie spun că avem nevoie de capital. Capitalul poate fi de bani, dar poate fi și de oameni. Avem nevoie de capital social, uman, financiar. Dacă nu există capital uman nu există nici celelalte două. Pentru că doar un anume fel de oameni pot să genereze capital social.

În aceste timpuri acest capital ne-ar fi ajutat să fim mai solidari, mai dedicați celor mai vulnerabili decât noi, mai atenți la nuanțe. Probabil că am urî mai puțin și nu am fi atât de categorici în a pune etichete.

– CpE – o alegere făcută prin prisma copiilor, a nemulțumirilor din sistemul de educație, a dorinței de schimbare? –

Daniela Vișoianu: Cred că nimeni nu se implică în cauze sociale fără angajare emoțională. Eu sunt apropiată de sistemul de educație de foarte mulți ani și știu, apropos de părinți, toate scurtăturile de sistem. Știu cum se alege învățătoarea, cea mai bună școală ș.a.m.d

Ceeea ce mi-a devenit evident cu timpul este că nu putem găsi soluții individuale pentru rezolvarea problemelor colective.

Adică nu este suficient să rezolvăm problemele copiilor noștri, pentru că ei nu au cum să trăiască într-o seră.
Toată această nebunie pe care părinții o declanșează pentru ca copii să fie într-o anumită clasă, la o anumită școală, înseamnă o căutare a unui „paradis” care nu există în realitate. Într-o zi copilul lor, pe care l-au protejat și căruia i-au securizat spațiul din jur, o să devină independent și va avea mari probleme de acomodare la realitate.

Era foarte ușor pentru părinții noștri să crească copii, în sensul în care existau niște procese robotizate în care școlile erau suficient de bune indiferent unde era organizat procesul educațional. Un copil de la țară avea șanse să ajungă doctor, inginer, învățător. Calitatea profesorilor era bună. Cariera didactică era vânată și dorită.

După ‘89 n-a mai existat această „lejeritate” a părinților de a-și crește și educa copiii. În generația mea nu întâlneai această isterie cu făcutul temelor, timpul era mai valoros, se lucra mai puțin, se petreceau după-amiezile acasă cu familia, copiii se jucau mai mult, împreună, afară, la țară în vacanțe.

Libertatea câștigată după 1990 a venit pe un fond de foarte puțină învățătură despre ce înseamnă să crești copii într-o societate în care aproape totul este posibil. Mulți dintre noi am trecut prin zona aceasta în care „poți deveni ce vrei tu” și ne-am crescut copiii cu acest text. Dar i-am lăsat foarte lipsiți de instrumentele unui răspuns potrivit.

„Și dacă nu știu ce vreau, și dacă nu mi-e clar ce mi se potrivește? Și dacă sunt la o vârstă în care în mod natural vânez posesiuni materiale și îmi aleg o meserie în care câștig bani dar de fapt nu mi se potrivește? Timp în care nu știu dacă aș vrea să mai fiu în țară sau să fiu plecat, aș vrea să fiu independent sau angajatul cuiva… Sunt tot felul de alegeri pe care noi n-am știut să le facilităm copiilor noștri”.

În ultimii ani s-a vorbit foarte mult despre cadre didactice. De ce tinerii valoroși nu-și aleg o astfel de carieră? Pe mine mă miră faptul că nimeni nu-și alege această profesie gândindu-se și la beneficiile ei. La mediul în care ești, la energia pe care o primești lucrând cu copii, fiind un expert în educație. Sigur că primii ani sunt năucitori și atunci ar fi nevoie de mai multă solidaritate în profesie.

Ceea ce lipsește în momentul acesta este o înțelegere că la intrarea în profesia didactică tinerii angajați ar trebui plătiți mai mult. Diferența între cel mai mic și cel mai mare salariu trebuie să scadă pentru că munca nu este diferită. Nu este atât de diferită munca unei învățătoare când este în primii ani de carieră față de munca unei învățătoare care are 20 de ani experiență.

Ar trebui să ne uităm în mod deosebit să vorbim mai atent cu cei din liceu despre cariera didactică și la cel promite ea, cu o sumă de beneficii de așezare dacă ți se potrivește, care apar ulterior în timp. Sigur putem extrapola discuția la multe alte tipuri de profesie. Cred că acest lucru se petrece pentru că n-avem solidaritate intergenerațională. Adică generațiile mature și adulte nu-și asumă corect responsabilitatea față de generația care vine după.

Cred că pentru părinți copii sunt un context fabulos de învățare. Nu am nicio îndoială. Unul din lucrurile valoroase pe care am putea să le învățăm în școală este să fim prezenți în viețile noastre. A fi prezenți în viețile noastre presupune ca mie să-mi fie foarte clar cine sunt și la ce sunt bun. Ideal ar fi să știu acest lucru la clasa a VIII-a ca să fac o alegere inspirată pentru liceu. Să dobândesc niște deprinderi practice din familie sau din clasă. Mi se pare extrem de important să știu să fac niște lucruri cu mâinile mele. Marea majoritate dintre noi avem nevoie să știm să facem niște lucruri practice care să ne ajute să supraviețuim.

Proiectele sociale ne clarifică devreme problemele de stimă de sine și ne conferă reprezentări ale succesului. Căpătăm siguranță în noi că știm cine suntem și știm ce putem să facem. Dacă practicăm din școală acest exercițiu, dacă copii știu la ce sunt buni, ei cresc cu această practică și în fiecare zi pot să spună despre ei la ce au fost buni astăzi. Știm deja din diverse studii cum construcția din organizații și familii are loc pe ce este luminos în noi, pe punctele noastre tari.

Sunt multe discuții în societatea noastră și despre plecatul din țară. Decizia de a pleca pentru copii este una complicată. Eu nu comentez, nu dau sfaturi. Ceea ce îi încurajez pe toți să facă este să se gândească la plecare sau la venire ca la o etapă, nu ca la ceva definitiv pentru că asta poate să-ți flexibilizeze un pic alegerea.

 

Click pe numărul 2 pentru continuarea articolului

1 2
Distribuie:
Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.