Jurnal de mamă si(n)gură: Copilul și viața

Lucrez cu copii cu vârste cuprinse între 2 și 6 ani. Am și eu doi copii, unul de 3 și unul de 7 ani. Observ cum trăiește astăzi un părinte. Observ la părinții copiilor cu care lucrez, observ și la mine, în procesul acesta permanent de a vrea să înțeleg, să îmbunătățesc, să las  viața de părinte să se întâmple cu rost prin mine.

Cred că o mai mare presiune socială pe părinți nu a existat vreodată. Copii mai ,,speriați”, ,,dezechilibrați”, diagnostice puse din pixul minții și din țuguiul buzelor nu a mai auzit istoria părințelii. Așa văd eu, fiind în vâltoarea aceasta profesională dar și a vieții mele în care am ocazia să observ părinți în acțiune.

Oamenii nu se nasc părinți și acesta e un adevăr de la care s-ar cuveni să pornim când ne mocnește-n limbaj eticheta asta a parentingului perfect.

În zilele noastre, oricine altcineva are o opinie mai corectă despre cum ar fi bine să procedeze alt părinte cu propriul copil. De atâtea opinii lansate în eter, pe www, la mesele în familie, părintele acționează în deruta propriului instinct, de multe ori. Instinct pe care și-l stâlcește ca pe un gândac de bucătărie (nimeni nu tolerează gândacii de bucătărie).

Nu contest necesitatea căutării de informații, rostul dezvoltării perspectivelor și posibilităților atunci când ai copii și vrei să înțelegi mai bine cum și ce se întâmplă.

Mă sperie și întristează însă nevoia aceasta teribilă de a căuta răspunsuri oriunde în altă parte decât în propria viață. În sânul propriei familii, plecând de la propriile experiențe, urmând un instinctul natural: cunoașterea și observarea atentă a dinamicii propriei familii.

Are copilul un comportament atipic? Chemăm psihologul sau cerem imediat păreri în altă parte. Lupa nu cade nicicând în imediată apropiere. Mutăm lupa oriunde în altă parte. Chiar daca ni se spune câteodată: ,,dar tu ai mers la terapie să vezi un pic ce e acolo?’’

Trimitem copiii la reparat înainte să ne reparăm pe noi înșine. Iar dacă identificăm nevoia de a lucra cu noi o băgăm în carceră și o lăsăm să moară de foame. Pentru că societatea zice că dacă vrei să devii părinte îți asumi, domnule, nu te-apucă reparațiile când motorul e deja pornit.

Nu contează că acasă copilul nu vede un model de relație sănătoasă, vrem ca el să dezvolte la 3 ani relații sănătoase și armonioase. Dacă asta nu se întâmplă are o problemă și chemăm specialiștii să ne spună adevărul.

De cele mai multe ori chemăm specialiști de carton care să ne spună adevăruri de carton. Ceilalți ne costă prea scump. Ne costă identificarea realității. De sub lupa lor ar arde un foc aprig care ar vorbi mult despre noi și asta mai bine lăsăm să se-ntâmple oricum altcumva.

Nu mai cred în modele de parenting, nu mai cred în teorii citite la cafea sau care ne sună cool și progresist și se așează perfect pe nevoia noastră de validare. Nu mai cred când aud ,,dar eu fac totul pentru copilul meu’. Mă-nfior când aud formularea aceasta. Totul pentru copilul tău poate fi tot ce nu are nevoie copilul tău să faci.

Nevoia de bază, cred eu, este un soi de hrană cu care copilul crește, o hrană pe care tu, ca părinte, o sădești în tine mai întâi și ai grijă cu sfințenie de dezvoltarea ei: să fii și tu bine cu tine. Sau măcar pe drumul acesta. Să-ți pui o oglindă în fața relațiilor pe care le dezvolți, să cauți să vezi cât din relația pe care o ai cu copilul tău este relația pe care încă o ai cu părinții tăi, ce nevoi bolnăvicioase cauți să împlinești în relația cu copilul tău, nevoi care au stat la pândă să fie împlinite în relația cu proprii părinți.

,,Aș fi vrut să văd că mama are grijă de ea, că are pasiuni, că nu e toată viață ei doar despre mine și fratele meu’’, mi-a spus cineva.

,,Copilul e viața mea!’’, aud părinți zicând asta ca și cum ar vrea să se scuze la gândul că altcineva ar putea crede altceva.

Sigur. Sunt expresii frumoase care vorbesc despre cum nu putem pune în cuvinte măsura dragostei noastre pentru copii. M-aș bucura ca fiecare părinte să pună măsură și preț și în energia care se naște din relația cu partenerul, cea în care cresc copiii, în onestitatea față de copilul interior, în tipare de viață pe care le adoptăm ca părinți. Să fie asta principala grijă și literă de lege de la care pornim atunci când ne împiedicăm în labirintul părințelii: cine sunt eu, înainte de a fi părinte, cum e relația cu părinții mei, ce face copilul meu interior, cum e familia în care crește copilul meu? Și cum toate astea le pun sau nu în bagajul vieții copilului meu?

Putem face asta?