Provocările unei mame de gemeni

Nu sunt mama care credeam că voi fi

Nu sunt mama care credeam că voi fi - RevistaMargot.ro

Nu sunt mama care credeam că voi fi, dar copiii mă ajută să devin mai bună.

Întrucât mi-am dorit atât de mult să am copii şi am născut la o vârstă avansată, eram convinsă că voi fi o mamă înţeleaptă. Nu mă aşteptam să fiu o mămică perfectă, însă una aproape perfectă, da.

Dar, pe măsură ce bebeluşii au crescut şi şi-au dezvăluit mai bine personalitatea, mi-am descoperit numeroase puncte slabe.

Frecvent, la originea acestora se află oboseala extremă şi senzaţia că sunt depăşită de situaţie. Alteori, este vorba de concepţii greşite, pe care încep să le conştientizez. Sunt probabil multe alte greşeli de care încă nici nu îmi dau seama.

Iată câteva dintre cele pe care le-am identificat şi cum mă străduiesc să le corectez:

▪ Îmi pierdeam cu uşurinţă răbdarea

Întotdeauna m-am considerat o persoană calmă, răbdătoare, conciliantă. Deşi îmi mai ies şi eu din fire câteodată, nu mă aşteptam să păţesc asta cu copiii mei. În orice caz, nu din primii lor ani de viaţă.

Este adevărat, cei doi năzdrăvani ai mei – de altfel, adorabili, minunaţi şi perfecţi în toate cele – au o capacitate infinită de a-ţi testa limitele răbdării.

Te şi surprinde faptul că nişte fiinţe atât de mici îţi simt slăbiciunile şi ţi le exploatează. Ca mamă, te consideri parcă trădată în toată dedicaţia ta faţă de ei. Iar, dacă te prind într-un moment de maximă extenuare, rişti să cedezi nervos.

Pe la începuturile lor de rebeliune, mă trezeam ridicând tonul la ei. Sau pierzându-mi răbdarea, când aveau tot felul de preferinţe care întârziau şi zeci de minute schimbarea scutecului, ora de masa, ora de somn sau orice mai trebuia făcut într-un timp rezonabil.

Dacă încercam să le impun ceva, fie izbucneau într-un plâns greu de consolat, fie se opuneau şi mai tare. După câteva episoade de genul acesta pe zi, mă simţeam tristă şi epuizată. Mă gândeam cum ar fi fost bine să abordez asemenea situaţii. Şi îmi dădeam seama că nu reuşeam să iau întotdeauna decizii înţelepte deoarece nu îmi gestionam bine emoţiile.

Când îi dojeneam, fetiţa mea mă privea drept în ochi şi parcă cu reproş. Deşi era o mână de om, avea în privire un soi de maturitate. Părea să spună ceva de genul: „Mami, de ce ne cerţi astfel ? Cât de grav este, de fapt, ce am făcut ?”.

Şi nu era într-adevăr nimic grav. Ci doar comportamente ale unor copii care îşi doreau să deţină un mimim control asupra vieţii lor eminamente dependentă de voinţa celor din jur.

Pe parcurs am învăţat să am mai multă răbdare. Să îi înţeleg mai bine. Şi să nu impun ordinea şi disciplina prin puterea mea de om mare. Ci încercând să îi fac să înţeleagă de ce este bine să facem lucrurile într-un anume fel şi nu în altul.

Nu pot spune că acum totul este perfect. Dar copiii beneficiază de spaţiul de manevră necesar pentru a simţi că pot avea şi ei opţiuni. Aşa îmi este mult mai uşor să mă descurc în situaţii ce altădată păreau fără ieşire pentru că nici unul dintre noi nu ceda.

▪ M-am încadrat în profilul mamei superprotectoare

Îmi amintesc că în copilărie mă deranja enorm faptul că mama mea era exagerat de protectoare.

De exemplu, nu am fost dusă la grădiniţă pe motiv că aş fi fost mai „sensibilă”. La şcoală, aflată la cinci minute de blocul nostru, nu am putut merge neînsoţită decât spre finalul perioadei gimnaziale. În tabere, nu mi s-a dat permisiunea să plec până la vârsta de 14 ani etc.

Pe atunci spuneam că eu nu voi fi o mamă superprotectoare. Că îmi voi învăţa copiii să se descurce de mici în varii situaţii. Că nu îi voi cocoloşi.

Ideea aceasta a ţinut până am devenit mamă. Bine, copiii sunt încă micuţi, dar îmi dau seama că uneori exagerez cu protecţia. Şi am început să fac eforturi pentru a atenua această tendinţă.

Faptul că ei îmi dovedesc de multe ori că merită încrederea mea mă ajută în acest sens. Până să apuc eu să spun „Puiule, poate nu este bine să faci încă singur lucrul ăsta”, ei îmi şi dovedesc contrariul: „Mami, uite! Am reuşit !”.

Cred că mereu voi fi tentată să fac ca lucrurile să fie mai simple pentru ei. Dar încerc să mă autoeduc pentru a le acorda încrederea de care au nevoie pentru a deveni independenţi.

▪ Găsesc cu greu echilibrul între exigenţă şi indulgenţă

Îmi doresc ca micuţii mei să cunoască importanţa respectării unor reguli şi să fie persoane bine educate. Nu vreau însă să realizez acest lucru jucând rolul unui părinte dictator. Pe de altă parte, nu îmi doresc să fiu nici un fel de prietenă de gaşcă a copiilor mei.

Câteodată, din prea multă dragoste, sunt prea indulgentă cu ei. Alteori, ţin prea mult la norme care poate nu au aşa multă importanţă cum cred eu.

Aş vrea să dozez în mod ideal exigenţa şi indulgenţa. Nu ştiu încă exact cum voi reuşi asta. Dar cred că ei mă vor ajuta să aflu pe parcurs.

Acum nu îmi mai propun să fiu acea mamă aproape perfectă. Ci doar mama de care au nevoie copiii mei pentru a creşte frumos şi a fi fericiţi.

Distribuie:
Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.