Jurnal de mamă si(n)gură

Despre singurătate. Dulce-amar necuvânt

Despre singurătate. Dulce-amar necuvânt - RevistaMargot.ro

Citesc mărturiile oamenilor din familii monoparentale, pe un grup din social-media.

Și îmi dau seama că singurătatea, pentru mine e un necuvânt. Oamenii care se simt singuri sunt necuvântătoare, deseori. Pentru că înveți limba asta cu care-ți vorbești pe dinăuntru. Care are, de cele mai multe ori, accente grave și te poartă, de multe ori, către o naturală și perfect rotundă luare de minți. Simți că nu mai poți așa. Că nu ești tot fără un umăr lângă umărul tău. Auzi lumi care-ți spun: ,,ai copiii ăștia frumoși și sănătoși, nu ești singur/singură.’’ Sigur că da, doar că acești copii nu sunt extensiile tale ca plasă de siguranță pentru senzația ta de incomplet, de semicerc. Ei sunt cu totul întregi.

Când rămân singură mă port cu mine de parcă singurătatea care mă populează calcă fin, ca un funambul, peste tot ce-mi rămâne sonor când îmi trăiesc tăcerile. Mi-e frică de faptul că nu e plasă de siguranță și-o să-mi pice singurătatea și-o să se facă zob laolaltă cu tot pământul meu de sub picioare.

La ultima mea întâlnire cu singurătatea, acest animal de pradă, viclean dar ocoș, mi-am zis că o s-o îmblânzesc. Așa, ca-n Micul Prinț. Nu poți cunoaște ceea ce nu îmblânzești. Așa că o las să mă cuprindă, plâng râuri când îmi vine, caut și procesez frici, port războaie cu trecutul, mă las prinsă în jocul ei cu mărgele de sticlă. Și-o accept.

Ne naștem dependenți. Iar dependența e un animal mai viclean decât singurătatea.

Nu demult, căutăm cu disperare prezențe și mă agățam cu gheare motănești de orice m-ar fi putut scoate din starea de singurătate. Făceam asta dintr-un motiv pe care l-am internalizat mai apoi: frică de a fi cu mine.

EU cu MINE nu ne-nțelegeam prea bine și atunci când EU se întâlnea cu MINE, izbeam ușa dintre noi și-o ferecam cu șapte lacăte să nu cumva să ne întâlnim. Până când mi-am dat voie să fiu singură. Să mă întreb ce fac eu cu mine acum, ce fac ceilalți în brațele celorlalți, de ce ei au brațele celorlalți și eu nu le mai am demult, o să rămân așa până la adânci bătrâneți? Pentru că merit?!? Și-am lăsat să-mi curgă toate întrebările astea ca pe o apa purificatoare, din creștet până-n tălpi. Fără dramă. Firesc. Am simțit: durere, acceptare, furie, nedreptate, invidie, haos, amar. Acum simt dulce-amar.

În parcursul acesta, anevoios dar bun, rămân deseori deconectată. Fără priză. Dar nici nu mă mai tem. Pentru că îți trebuie energie ca să te mai și temi. Iar eu îmi dau voie să nu mai am energie. Și-atunci zac așa cu mine.

Uneori beau vin cu mine, alteori ascult toate melodiile preferate ale singurătății, alteori citesc și mă bucur și mestec toate cuvintele din cărți de parcă ar fi delicii preparate special pentru mine. Sau fac sport ca și când de mâine mă iau la război. Și în toată singurătatea asta apăsătoare mă cuprinde deseori o bucurie multă și plină pe care, îmi dau seama, nu mai știu să o duc. Bucuria de a fi eu. Întreagă, toată. La drum și-n pas cu mine, atât cât pot fi eu de bine la punctul acesta de control al vieții.

Ieri m-am scos la masă. Am mâncat în locul meu preferat, mâncarea mea preferată, întrebându-mă dacă asta e sau nu un act glorios de egoism în stare latentă. Apoi am comandat un roșu sec. Și-am băut în cinstea judecăților pe care mi le aplic eu mie însămi, cu bună știință. Mi-am luat și desert. Conținea cuvântul ,,descompus’’. Am citit denumirea și mi-am zis: ,,e de-al meu’’. Am mâncat cu degetele, fără teamă că mă vede cineva. M-am dus apoi la baie să mă spăl și mi-am dat voie să-mi ling toate degetele înainte de a le trece prin apa rece.
Avem voie să ne permitem orice în miezul singurătății. Acolo nu e penibil, nu e loc de pudibonderie.

Învăț să-mi fac din singurătate un aliat, un prilej de căutare de sine, de introspecție. Nu mai cred în ancore: blind date-uri, conversații gratuite, falsul ,, împreună’’. Nu mai cred. Și caut să văd cât de greu poate fi să fii singur. Nu ca tortură. Ci că exercițiu de regăsire a unor părți pierdute dar aflate în imediata mea apropiere.

,, – Doamnă, voiam doar să verific, vă mai servesc cu ceva sau mai așteptați pe cineva?’’

– Mulțumesc, e de ajuns, a fost foarte bun! Da, mai aștept pe cineva. M-aștept pe mine însămi, să mă pun la loc în viața mea. Doar eu, si(n)gură, pot face asta. Apoi, puteți să-mi faceți nota și să vină și omul meu. Să mergem împreună acasă”.

Distribuie:
Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.